28 NOIEMBRIE 1918- UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA
GENERAȚIA MARII UNIRI
dr. DOINA-IOZEFINA IAVNI
Împuternicit Şef serviciu SJAN Suceava
„Ubi sunt qui ante nos
In mundo fuere?
„Vadite ad superos, transite
ad inferos
„Si vultis videre”.
Anul 1918, după numeroase evoluţii tumultoase a adus desăvârşirea unităţii naţionale, prin Unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Vechiul Regat. Vrednicii bucovineni care și-au legat, pentru vecie, numele lor de acest eveniment istoric s-au înscris prin fapta lor, împreună cu cea a fraților lor din Transilvania și Basarabia, în cel mai important act istoric: Marea Unire și făurirea României Mari. Despre Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului, la 1 Decembrie 1918, s-a scris, chiar și în perioada totalitarismului comunist, în schimb, despre Unirea Basarabiei nu s-a scris nimic, iar despre Unirea Bucovinei, foarte puțin. Abia după evenimentele din Decembrie 1989, istoria, falsificată și ascunsă în mare măsură, a început să fie recuperată.
Generația Unirii are o semnificație istorică și spirituală care depășește coordonatele demografice. Sensul acesteia este asemănător cu cel al generației Revoluției din 1848, a generației Unirii Principatelor Române din 1859. Este deci vorba de o generație legată de un ideal care grupează bărbați de diferite vârste și aparținând unei categorii sociale diferite, reprezentând întregul popor.
Au devenit astfel făuritori de istorie prin actele lor cu poziţii distincte în constelaţia Marii Uniri, I.I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Pantelimon Halipa, Ion Inculeţ, Iancu Flondor, Ion Nistor.
În anul în care s-a înfăptuit Unirea Bucovinei, principalii artizani ai acesteia se aflau în vârsta deplină a bărbăției, cu excepția arhipresviterului Dionisie cavaler de Bejan, președinte de onoare, în vârstă de 81 ani. Președinte al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina şi al Societății Mazililor și Răzeșilor din Bucovina, părintele Dionisie Bejan simboliza trecutul Bucovinei istorice, întruchipa prezentul și viitorul ei cu acea declarație emoționantă: ”Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta”, adaptând textul biblic al dreptului Simeon cu ”mântuirea neamului meu”.
În schimb, ceilalți autori, aveau vârste cuprinse între 41 și 54 ani. Iancu cavaler de Flondor avea 53 ani, Grigore Grigorovici, 47 ani, Ion Nistor, 42 ani, Radu Sbiera, 42 ani, Sextil Pușcariu, 41 ani, Aurel Onciul, 54 ani. Generalul Zadik, cel ce se aflase în fruntea Diviziei a VIII-a, care intrase, la 11 noiembrie 1918 în orașul Cernăuți, avea 51. Celebrul om politic Ilie Lazăr, pe atunci sublocotenent în armata austro-ungară, care a înfipt primul steag tricolor după 143 de ani pe acoperişul primăriei din Cernăuţi, Ilie Lazăr avea 22 ani.
Dacă analizăm lista Consiliului Național Român din ziua istorică de 27 octombrie 1918, numărând 50 persoane și completată, în ziua de 25 noiembrie, cu încă 50 de membri, din rândul refugiaților români, întorși din pribegie, ca și al altora, prima constatare este că marea majoritate erau intelectuali: profesori, preoți, învățători, juriști. Întâlnim însă și nume de meseriași și de țărani.
Istoriografia actuală, veridică, a Bucovinei, a relevat deja şi geneza și evoluția intelectualității românești din Bucovina, rolul elitelor în mișcarea națională, cât şi participarea acestora la Unirea din 1918.
Foarte importante au fost școlile din Bucovina, în frunte cu cel mai vechi liceu, înființat la 16 decembrie 1808, devenit liceul ”Aron Pumnul, cât şi celelalte instituţii de nivel secundar, dar mai ales Universitatea din Cernăuți, care a luat ființă în 1875, Institutul teologic (1827), devenit Facultatea de teologie a Universității cernăuțene, în 1875.
Un aport deosebit l-au avut şi societățile național-culturale, în primul rând Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, ctitorită la 1 mai 1862, de frații Gheorghe și Alecu Hurmuzachi, sprijiniți de alți cărturari bucovineni, printre care marele Aron Pumnul, cât şi societățile academice române de la Universitatea din Cernăuți, începând cu glorioasa Arboroasa (1875) a lui Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Zaharia Voronca, Eugen Siretean și Ortizie Popescu, figuri legendare ale procesului din 1877.
Ne-am ales ca motto al prezentării noastre strofa a doua a celebrului cântec studențesc Gaudeamus igitur! Dacă, întrucâtva forțat, vom echivala ad superos cu ”împărăția cerurilor” iar ad inferos cu ”iadul”, ne vom întreba retoric: Unde sunt cei ce au fost autorii sau actorii Unirii? Vom răspunde că ei sunt ad superos, binemeritând aceste locuri. Se află unii și ad inferos? O parte a istoriografiei l-a trecut aici pe Aurel Onciul, sentință care în istoriografia actuală este rediscutată.
Aniversările prilejuiesc întotdeauna reflecții, meditații, însoțite adesea de invitația de a ”reciti” istoria, uneori de a o ”rescrie”, atunci când este cazul. Așa s-a întâmplat la bicentenarul Revoluției Franceze (1989), care a generat multe discuții, controverse, sugestii de revizuire… Același lucru s-a impus şi cu istoria Unirii Bucovinei, a unor capitole, a unor personalități.
Dacă luăm în considerare că în condițiile demografice din România distanța dintre două generații succesive este de 25-27 de ani (valoarea internațională fiind de 30 ani), înseamnă că de la actul istoric din 1918 până în 1993 s-au desfășurat cam trei generații: 1918-1943, 1944-1969, 1970-1983. Fiecărei generații îi poate fi asociată o mentalitate, marcată evident atât de conjunctura istorică cât şi de evenimentele sale. Prima generație a cunoscut acea secvență istorică când Bucovina făcuse parte din România Mare. Urmează celelalte generații care au cunoscut ”teroarea” istoriei în modul cel mai violent: cei 45 de ani de totalitarism comunist. Istoria a fost falsificată, generații succesive au fost lipsite de cunoașterea adevărului. Istoriografia Bucovinei a cunoscut o situație și mai dramatică.
Din 1940 și, respectiv, din 1944, Bucovina a fost ”detrunchiată”: mai mult de jumătate a fost anexată de U.R.S.S., din 1991 succedându-i Ucraina, iar mai puțin de jumătate continuă să facă parte din România (fostele județe Câmpulung Moldovenesc, Suceava, mai mult de jumătate din fostul județ Rădăuți).
Nu vom relua istoria istoriografiei românești privind Bucovina, examen aparţinând istoricilor de meserie, în lumina adevărului obiectiv și nepărtinitor.
Vom reformula doar câteva reflecții, pe marginea evenimentelor.
În anul 1919, s-a produs penibila ruptură dintre Iancu Flondor și Ion Nistor. Primul se retrage din viața publică și, la vârsta de 59 ani, moare (1924). Scena politică este dominată până în 1940, de Ion Nistor. Treptat, s-au constituit două grupări: ”flondoriștii” și ”nistoriștii”. În mod corespunzător, importanța se acorda fie actului de la 27 octombrie, fie celui din 28 noiembrie. Printre partizanii lui Iancu Flondor se numărau o serie de intelectuali, profesori mai ales. Societatea pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina, în frunte cu prof. Grigore Nandriș, președinte al acesteia (1929-1942), îi grupa pe cei mai mulți dintre aceștia.
Aderenții lui I. Nistor, în număr mare, erau grupați mai ales în Partidul Național Liberal, al cărui președinte pentru Bucovina a fost Ion Nistor, profesor la Universitatea din Cernăuți, încă de pe vremea Austriei (1912), membru al Academiei Române (1915), primul rector al acesteia după românizare, parlamentar și ministru. Cu 11 ani mai tânăr ca Iancu Flondor, Ion Nistor i-a supraviețuit acestuia 38 de ani; s-a stins din viață la vârsta de 86 de ani, în 1962, după ce a avut să cunoască ororile regimului comunist din România, inclusiv o detenție de 5 ani (1950-1955) în închisoarea de la Sighet. Aceste destine ne duc cu gândul la celebrele „Vieți paralele” ale lui Plutarh. Iancu Flondor ar putea fi asemuit cu Iuliu Maniu, de pildă.
Vom spune doar că în perioada interbelică, actul unirii Bucovinei a fost cel descris de Ion Nistor.
Datorită inerției, atât de caracteristică istoriografiei, această imagine s-a transmis din generație în generație până de curând. Să reluăm evenimentele din 1918 și să încercăm să prezentăm ”actanții”.
La 27 octombrie 1918, adunarea care s-a declarat Constituantă a ales – am mai spus – Consiliu Național Român, cu următoarea conducere:
Președinte: Iancu Flondor
Vicepreședinți: 1. Dionisie Bejan
2. Dorimedont Popovici (”Dori”)
3. Sextil Pușcariu
Secretari: 1. Vasile Bodnărescu
2. Radu Sbiera
3. Lauretie Tomoioagă
Casier: Gheorghe Băncescu
Guvernul ales de Consiliul Național Român era compus din următorii membri:
1. Președinte și ad-interim la justiție: Iancu Flondor
2. Externe: Sextil Pușcariu
3. Interne: Dori Popovici
4. Finanțe: Nicu Flondor
5. Apărare Națională ad-interim: Nicu Flondor
6. Agricultura: Gheorghe Sârbu
7. Instrucție: Radu Sbiera
8. Comerț și industrie: Max Hacman
9. Culte: pr. Ipolit Tarnavschi
10. Afaceri sociale și alimentație publică: Vasile Marcu
11. Lucrări publice: Aure Țurcan
12. Comunicații, poștă și telegraf: Cornel Tarnoviețchi
13. Salubritate publică: dr. Octavian Gheorghian
Toți aceștia erau ”secretari de stat”. Mai târziu, D. D. Marmeliuc va fi numit titular la Apărarea Națională. A fost voluntar în Armata Română, rănit pe front, decorat cu înalte ordine.
După ce au revenit la Cernăuți refugiații bucovineni din Vechiul Regat și completarea Consiliului Național Român, a avut loc actul din 28 noiembrie 1918. Caracteristică este componența delegației Bucovinei care a prezentat la Iași hotărârea Congresului General al Bucovinei de Unire a Bucovinei cu România compusă din:
1. Iancu Flondor
2. Mitropolitul Vladimir de Repta
3. Ion Nistor
4. Dionisie Bejan
5. Eudoxiu Hurmuzachi
6. dr. Octavian Gheorghian
7. Radu Sbiera
8. Vasile Bodnărescu
9. Gheorghe Șandru
10. Vasile Marcu
11. Dimitrie Bucevschi
12. Gheorghe Voitcu
13. Vasile Alboi Șandru
14. Ioan Candrea
15. Stanislav Kwiatcowski (din partea polonezilor)
Pentru a identifica toate forțele politice și personalitățile care au pregătit și participat la actul unirii să-i amintim pe semnatarii ”Apelului” publicat în „Glasul Bucovinei” din 22 octombrie 1918 (în ordine alfabetică): George Băncescu, Dionisie cavaler de Bejan, dr. Isidor Bodea, dr. Vasile Bodnărescu, dr. Octavian Gheorghian, dr. Max Hacman, dr. Cornel Homiuca, dr. Vasile Marcu, Alecu Procopovici, dr. Eudoxiu Procopovici, dr. Sextil Pușcariu, Gheorghe Șandru, dr. Valerian Șesan, Alexandru Vitencu.
Se cuvine amintit și ”Apelul” răzeșimii, semnat de nouă reprezentanți, toți cu titlul de ”cavaler de ...”.
Se va fi remarcat că din rândul persoanelor menționate mai sus lipsesc numele lui Constantin cavaler de Isopescul-Grecul, George Grigorovici, aceștia figurând în Consiliul Național Român, precum și numele lui Aurel cavaler de Onciul, exclus din Consiliul Național Român.
Pentru sistematizare, să-i orânduim pe ”cohorte” pe cei ce au pregătit și participat la Unirea Bucovinei:
1. Foști deputați în parlamentul din Viena (Abgeorgnetenhaus), în dieta provinciei (Landestag), primari aleși legal, mazili și răzeși, alte persoane etc.;
2. Foștii refugiați bucovineni în Vechiul Regat;
3. Foștii voluntari bucovineni în Armata Română care au căzut eroic, cum au fost Ion Grămadă, Lascăr Luția, Iustin Breabăn, Turtureanu;
4. Foștii prizonieri în Rusia și în alte țări, din rândul armatei austro-ungare între care şi celebrul om de cultură şi politic bucovinean, Iorgu Toma.
Desigur, hotărâtoare a fost contribuția celor ce au acționat în Bucovina, în frunte cu Iancu Flondor, considerat omul providențial al Bucovinei. Importantă a fost, fără îndoială, acțiunea refugiaților care au militat pentru intrarea României în război alături de puterile Antantei, în vederea unirii Bucovinei și Transilvaniei cu România. În această acțiune un rol important l-a avut dr. Emilian Slușanschi (1877-1916), un adevărat tribun, a cărui moarte prematură a fost deplânsă de N. Iorga.
Toți și-au câștigat merite, dar ele sunt, firește, inegale. În sfârşit nu sunt de neglijat nici acţiunile individuale, aproape anonime, ale diferiţilor cetăţeni, fiecare având „părticica sa de merit, fie cât de mică, când s-au scris paginile cele mai luminoase din istoria neamului nostru”, după cum se exprima părintele Gheorghe Şandru, în anul 1938.
Cazul cel mai dramatic este acela al lui Aurel cavaler de Onciul (1864-1925). Fiu al ilustrului profesor de la Facultatea de teologie din Cernăuți, preot Isidor cavaler de Onciul, fost elev la Theresianum, student la Universitățile din Cernăuți și Viena, doctor în drept, Aurel Onciul a jucat un rol important în viața politică a Bucovinei. Prieten și colaborator al lui Iancu Flondor, s-a despărțit de acesta în zilele hotărâtoare din octombrie – începutul lui noiembrie 1918. A fost de acord cu împărțirea Bucovinei între români și ucrainieni, atrăgându-și oprobriul românilor. Într-o scrisoare adresată lui Iancu Flondor își recunoaște greșeala.
La 98 de ani de la Unirea Bucovinei cu România, evenimentul istoric din 1918 a fost bine pus în lumină,în lucrări ca de exemplu: pe baza valorificării surselor de arhivă.Radu Economu ,Unirea Bucovinei 1918, apărută la Bucureşti, în anul 1994, monografii consacrate lui Iancu Flondor,Vlad Gafiţa, Iancu Flondor (1865-1924) şi mişcarea naţională a romănilor din Bucovina, Iaşi Junimea, 2008, sau Ion Nistor, Doina Alexa, Ion Nistor, Dimensiunile personalităţii politice şi culturale, Rădăuţi, 2000, scrise fără tendințe hagiografice sau denigratoare, în spiritul sine ira et studio.
Au fost valorificate manuscrisele, scrisorile, însemnările, memoriile care se află în arhivele româneşti şi cele cernăuţene, sau în posesia familiilor personalităților amintite ca de pildă în lucrările: Mihai-Aurelian Căruntu, Zorile Unirii la Suceava, Suceava, 2008, Din arhivele cernăuţene. Scrisori către Ion Nistor, Suceava, 2012 (ediţie îngrijită de Doina-Iozefina Iavni).
Un distins cărturar basarabean, ing. Alexandru Chiriac, a depus o muncă stăruitoare publicând ”medalioanele” celor 135 membri ai Sfatului Țării care, la 27 martie 1918 (stil vechi) a hotărât unirea Basarabiei cu România. Această frumoasă faptă ar putea servi ca imbold și pentru istoricii Bucovinei, judecând după forțele științifice de care dispun centrele universitare de la Iași și Suceava, Muzeul Bucovinei sau Centrul de Studii Bucovina al Academiei Române (Rădăuți).
Prin Unirea cea Mare, Transilvania (inclusiv Banatul, Crișana și Maramureșul) a adus ca zestre teritorială circa 102.000 km2, Basarabia, 44.000 km2, iar Bucovina, cea mai mică provincie, a intrat în România Mare cu 10.442 km2. Numărul personalităților ca și semnificația activităţii lor nu este proporțională cu mărimea teritoriului.
Vorbind de Unirea Bucovinei cu România, moment esenţial în desăvârşirea unităţii naţionale considerăm că singura poziţie obiectivă, este aceea care are în vedere două momente ale unirii(27 octombrie şi 28 noiembrie 1918.), cât şi două mari personalităţi ce au jucat rolul principal în realizarea acesteia: Iancu Flondor şi Ion Nistor.
Acum, la a 98-a aniversare a Unirii Bucovinei cu România, reflectând pe marginea acestor evenimente, aducem din nou omagiul de recunoştinţă şi admiraţie generaţiilor care s-au jertfit, s-au luptat şi s-au rugat, pentru făurirea României Mari, din vremurile voievodale, până în cele contemporane.
