Cei 144 de ani de stăpânire austriacă în Bucovina au avut un bilanț contradictoriu pentru populația românească. Pe de o parte, teritoriul scos de sub influența otomană a cunoscut o lungă perioadă de pace, chiar și în timpul războaielor napoleoniene, fiind ferit de invaziile turcilor sau ale rușilor. Mai mult: integrată în Imperiul Habsburgic, Bucovina a fost influențată direct și mai rapid de ideile moderne europene.
Administrația austriacă a modernizat instituțiile, a introdus separarea justiției de administrație, a stimulat dezvoltarea economiei, încurajând agricultura, meșteșugurile și comerțul. Pe de altă parte, românii ortodocși au fost ținta unor abuzuri ale administrației, care au generat migrații, masive în anumite perioade, spre Moldova. În această perioadă, principalele pârghii de conducere ale vieții politice, culturale și economice, ale administrației și justiției au fost acaparate de austrieci, care au încurajat colonizarea și imigrația, transformând Bucovina dintr-o regiune locuită preponderent de români într-un mozaic multietnic.
Inițial, pentru denumirea provinciei au fost utilizate diferite toponime, printre care „Moldova austriacă”, pentru a o deosebi de „Moldova turcească”, sau „Comitatul Sucevei”. Cu timpul, pentru a face uitată legătura cu Moldova, a fost adoptată denumirea de „Bukowina”, de la cuvântul slavon „buc”, ce înseamnă „pădure de fagi”, „făget”.
Stăpânirea austriacă în Bucovina poate fi încadrată în trei mari etape. În perioada administrației militare (1774-1786), provincia a fost condusă de un general, care avea și atribuții de consilier imperial. Acesta avea reședința la Cernăuți și era sprijinit de un aparat ofițeresc. În perioada administrației civile galițiene (1786-1848 și 1850-1861), provincia Bucovina a fost desființată, fiind alipită Galiției și condusă de un „căpitan districtual”. În perioada 1861-1918, provincia Bucovina a fost reînființată, primind statut de ducat autonom, cu o dietă proprie, o stemă și reprezentanți aleși în parlamentul de la Viena.
Administrația militară, cea mai bună perioadă pentru românii bucovineni aflați sub stăpânire austriacă
După anexare, Bucovina s-a aflat sub administrare militară (1774-1786), aceasta fiind cea mai bună perioadă trăită de românii bucovineni sub stăpânire austriacă. Generalul Karl von Enzenberg (conducător al Bucovinei în anii 1778-1786) cunoștea limba română și a depus eforturi semnificative pentru a păstra relații bune cu boierii și clericii moldoveni. Primul recensământ al provinciei, realizat în această perioadă, a arătat caracterul preponderent românesc al populației. În Bucovina, românii numărau 11.100 de familii, rutenii 1.261, evreii 526, țiganii 294, iar armenii 58. În total, provincia avea circa 70.000 de locuitori, ceea ce însemna o densitatea foarte mică, de aproximativ șapte locuitori pe km².
În perioada administrației militare, populația Bucovinei s-a dublat, în special datorită imigrației din provinciile vecine, în principal Galiția. Spre sfârșitul acestei perioade, ritmul de creștere al populației a scăzut, în principal din cauza numărului mare de locuitori care au emigrat în Moldova în anii 1785-1786. Spre exemplu, în perioada noiembrie 1785-aprilie 1786, 6.937 persoane au părăsit Bucovina, în timp ce din Moldova au venit numai 111. Autoritățile austriece au constatat că în urma acestui proces sute de locuințe au fost părăsite, cele mai multe în centrul și sudul provinciei, unde populația era aproape în totalitate românească.
Emigrația spre Moldova s-a accentuat după desființarea provinciei Bucovina și înglobarea ei în Galiția (1786). Reprezentanții administrației austriece ofereau mai multe explicații pentru acest fenomen: lipsa de proprietate a țăranilor, starea primitivă a agriculturii, foametea, efectele reformelor din provincie. De asemenea, principala sursă de venit a țăranilor români din Bucovina – creșterea animalelor – îi lega în continuare de Moldova. Din cauza lipsei furajelor, țăranii bucovineni își duceau vitele la iernat în Moldova, profitând de faptul că granița era deschisă. Datele administrației austriece arată un schimb permanent de populație între Bucovina și Moldova. Deși cifrele variază, toate sursele indică faptul că numărul celor care plecau din provincia austriacă era mult mai mare decât al celor care veneau.
După desființarea provinciei Bucovina, procentul populației românești a scăzut. Pe lângă emigrația spre Moldova, acest proces a fost favorizat de înființarea unor colonii germane, dar mai ales de favorizarea așezării rutenilor în zonă. Limitată în timpul administrației militare, emigrarea rutenilor în Bucovina a fost încurajată de administrația galițiană. Populația slavă s-a așezat mai ales între Prut și Nistru, asimilând treptat populația românească. Politicile administrative, bogăția pământului, precum și scutirea de serviciul militar au încurajat o adevărată explozie a populației Bucovinei, care aproape că s-a triplat în ultimele trei decenii ale secolului al XVIII-lea. Este drept că numărul de locuitori al ținutului a rămas destul de scăzut, statistica oficială arătând că în anul 1806 abia dacă depășea cu puțin 200.000 de persoane.
Această creștere a populației Bucovinei, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care a continuat, însă într-un ritm mult mai temperat, și în prima parte a veacului următor, în condițiile în care un număr semnificativ de români părăseau regiunea pentru a emigra în Moldova, explică ucrainizarea din prezent a nordului provinciei istorice, zona dintre Prut și Nistru. Politica pro-slavă autorităților austriece nu însemna neapărat o politică anti-românească. Dimpotrivă, în prima parte a secolului al XIX-lea, administrația încerca să evite depopularea provinciei, promițând amnistia emigranților care se vor întoarce, precum și ajutor pentru refacerea gospodăriilor. Însă aceste măsuri nu au stopat strămutarea voluntară a românilor, mai ales din centrul și nordul Bucovinei.
Emigrarea românilor a căpătat o amploare deosebită în anii 1814-1815, determinată, cel mai probabil, de un complex de factori, precum efectuarea unor recrutări forțate în armată sau încercările de catolicizare a populației. Încercările de recrutări forțate au avut loc în perioada războaielor napoleoniene, provocând o rezistență vehementă a țăranilor, care se temeau că vor fi trimiși pe front. De asemenea, prima parte a veacului al XIX-lea a adus și o intensificare a eforturilor de catolicizare a populației ortodoxe, care a culminat cu un ordin imperial din 1815, care îi retrăgea episcopului ortodox dreptul de a supraveghea învățământul de pe întreg teritoriul Bucovinei, toate instituțiile de învățământ fiind transformate în școli confesionale catolice. În plus, foametea care bântuia Bucovina în acei ani și abuzurile arendașilor și ale funcționarilor locali au contribuit fără îndoială la creșterea numărului emigranților români.
După anii 1814-1815, când numărul locuitorilor Bucovinei a scăzut, populația provinciei a crescut rapid, atingând aproximativ 280.000 de locuitori până în 1830. La acest fenomen a contribuit și un oarecare succes al administrației austriece, care a reușit să atragă înapoi o parte din emigranții din anii anteriori. Având în vedere că războaiele napoleoniene se încheiaseră, țăranii români care nu și-au găsit un rost în Moldova au preferat să se întoarcă în satele de baștină. În perioada 1830-1850, ritmul de creștere a populației s-a temperat, la acest fenomen contribuind diminuarea emigrației, din cauza faptului că pământurile bune neocupate erau tot mai rare, precum și câteva epidemii de holeră care au lovit Bucovina.
Administrația galițiană a Bucovinei a adus în zonă funcționari, mineri și meșteșugari germani; tăietori de lemne și meșteri sticlari slovaci; arendași de moșii, prăvălii, mori sau crâșme, comercianți și cămătari evrei; agricultori și crescători de animale maghiari; lucrători calificați în saline, funcționari mărunți și agricultori polonezi; negustori armeni; păstori și lucrători forestieri huțuli; țărani și lucrători zilieri lipoveni și mai ales ruteni sau ucraineni. Acești coloniști au fost atrași de felurite facilități fiscale, scutiri de anumite impozite și de serviciu militar, precum și de înlesniri și ajutoare de la stat pentru întemeierea gospodăriilor și achiziționarea uneltelor, animalelor, terenurilor agricole, pășunilor și fânețelor. În plus, țăranii ruteni și huțuli, cele mai numeroase grupuri etnice care s-au așezat în Bucovina, erau încurajați să vină aici și pentru a scăpa de numeroasele zile de clacă din Galiția, care ajungeau până la 80-100 pe an.
Creșterea animalelor, în special a vitelor, și-a păstrat ponderea însemnată în economia locală, depășind cu mult veniturile obținute din culturile agricole. Încă de la începutul veacului al XIX-lea, Bucovina se situa pe primul loc în imperiu la numărul de animale, raportat la numărul locuitorilor și la suprafața agricolă. Administrația austriacă a sprijinit creșterea animalelor prin înființarea unei herghelii de stat, la Coțmani (1783), mutată la Vășcauți, apoi la Rădăuți, care avea ca scop ameliorarea raselor cabaline. Herghelia s-a extins treptat, devenind un centru zootehnic modern, rar întâlnit în Europa acelor vremuri. Același model a fost folosit și pentru înființarea unor ferme model destinate selectării și îmbunătățirii raselor bovine. Eforturile din aceste domenii au pus bazele unei școli agro-zootehnice înzestrate cu terenuri și specialiști aduși din toate colțurile imperiului.
Meșteșugurile și activitățile industriale s-au dezvoltat în primul rând în domeniul forestier, având în vedere că pădurile ocupau la acea dată aproximativ 50% din teritoriul Bucovinei. Încă din 1792 a fost adoptat primul regulament silvic, care reglementa exploatarea lemnului și introducea măsuri pentru protejarea pădurilor. Pentru a facilita exploatarea forestieră, au fost aduse în zonă primele fierăstraie moderne, acționate de forța apei, și au fost amenajate pentru plutărit cursurile principalelor râuri.
Explorările efectuate de noua administrație au condus la descoperirea unor zăcăminte de metale precum fier, plumb sau argint. La mai puțin de un deceniu de la anexarea Bucovinei, în zonă au început să fie deschise numeroase mine, la Iacobeni, Fundul Moldovei, Pojorâta, Cârlibaba, Vatra Moldoviței etc. În apropierea acestor exploatări miniere au fost înființate și ateliere de prelucrare, cele mai semnificative fiind la Iacobeni și Vama. După un început promițător, majoritatea minelor și atelierelor de prelucrare a metalelor din Bucovina aveau să dea faliment, fie din pricina conținutului scăzut de minereu din zăcământ, fie din pricina concurenței altor meșteșugari din provinciile centrale ale imperiului. Conform statisticilor administrației austriece, ponderea industriei și meșteșugurilor din domeniul metalurgiei nu a depășit niciodată o zecime din din ansamblul economiei bucovinene. O exploatare minieră profitabilă și de durată a fost înființată la Cacica, unde, în 1790, au fost descoperite importante zăcăminte de sare. La începutul secolului al XIX-lea sunt puse bazele turismului bucovinean, în 1821 fiind inaugurată stațiunea balneară de la Vatra Dornei.
În învățământ, noua administrație austriacă a introdus un sistem bilingv, cu predare în germană și română, fiind aduse în provincie cadre didactice din Transilvania și Banat, care cunoșteau ambele limbi. În 1786 a fost adoptat un Regulament Şcolar care prevedea, între altele, laicizarea, etatizarea și obligativitatea învățământului primar. În urma acestor reforme, în perioada 1781-1792, în Bucovina au fost înființate 32 de școli publice, românești sau bilingve.
Aceste reforme iluministe au fost abandonate parțial sau integral în timpul războaielor napoleoniene. Drepturile tradiționale au dispărut, răzeșii au fost transformați în iobagi, numărul zilelor de clacă a crescut de la 12 în 1793 la 75-80 în 1819. În 1808 s-a proclamat obligativitatea serviciului militar în tot imperiul, în timp ce asupra bucovinenilor apăsau tot mai multe biruri. În 1819, învățământul primar obligatoriu a fost desființat, iar școlile din Bucovina au fost puse sub controlul Consiliului Catolic de la Lemberg.
Biserica ortodoxă din Bucovina a fost afectată de măsurile regimului absolutist, instaurat la Viena după războaiele napoleoniene, care vizau încurajarea confesiunilor catolice. Numărul parohiilor ortodoxe a fost redus de la 239 la 186, deși populația a crescut, au fost înstrăinate 178 din cele 267 de moșii aflate în proprietatea mănăstirilor ortodoxe. În paralel au fost înființate parohii catolice în aproape toate localitățile în care erau coloniști sau imigranți catolici. În 1822, la Cernăuți a fost construită prima biserică greco-catolică, urmată înființarea altor parohii, în special pentru rutenii de confesiune unită.
După 1848, populația Bucovinei a crescut accelerat, de la 377.000 de locuitori până la 511.000 în 1869. Această creștere a fost susținută în continuare de imigrație, în timp ce numărul românilor s-a diminuat în această perioadă. Dacă la 1848 în Bucovina locuiau circa 209.000 de români (peste 55% din totalul populației), până la 1869 numărul lor s-a redus cu 2.600 de persoane, reprezentând numai 40,5% din totalul populației. În schimb, numărul rutenilor a crescut de la 109.000 la 186.000 de locuitori, ajungând să reprezinte 36,4% din totalul populației. Românii și rutenii constituiau marea masă a țărănimii, în timp ce funcționarii, arendașii, industriașii, comercianții sau muncitorii calificați făceau parte din rândul celorlalte etnii – austrieci, germani, evrei, armeni, polonezi, slovaci etc.
Şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, economia Bucovinei a rămas preponderent agro-silvică. După 1848 s-au produs semnificative mutații în sectorul agricol, finind desființate claca și corvezile feudale. De asemenea, o parte dintre țărani au fost împroprietăriți cu peste 80.000 de hectare de teren din Fondul Bisericesc. Revoluția industrială s-a resimțit și în acest colț al Imperiului Habsburgic, diversificând și amplificând rețeaua producătorilor industriali și accelerând schimburile comerciale și urbanizarea. Pe lângă orașele vechi, Cernăuți, Suceava, Siret, acum au căpătat oficial un statut urban numeroase localități, printre care Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc, Vama, Vișnița, Coțmani etc. Rețeaua drumurilor a crescut și s-a diversificat, în 1863 ajungând la circa 1.700 km, iar între 1865 și 1869 a fost construită prima cale ferată, de o companie din Galiția.
Dacă în perioada 1821-1848 s-au înființat numai 14 școli noi, între 1849 și 1862 s-a creat o adevărat rețea, fiind construite 81 de școli. La Cernăuți a fost înființată prima catedră de limba și literatura română, al cărei titular a devenit, în 1849, Aron Pumnul. În 1860 a fost inaugurat un liceu nou la Suceava. În 1873 a fost înființată la Cernăuți o școală superioară de meserii, cu secțiile de construcții și chimie industrială, iar doi ani mai târziu a fost creată Universitatea din Cernăuți.
Modificările politice de la Viena, respectiv abandonarea regimului neoabsolutist (1860) și înlocuirea lui cu liberalismul, apoi cu dualismul (1867), au influențat direct Bucovina. Dispusă să facă compromisuri, administrația centrală a acordat autonomie Bisericii ortodoxe și egalitate în drepturi pentru români. Cu toate acestea, populația românească a fost defavorizată în continuare prin continuarea politicilor care încurajau colonizarea și imigrația. Dacă în 1786, românii reprezentau 68% din totalul populației provinciei, procentul lor a scăzut în 1910 până la 34,4%, din cei 800.000 de locuitori ai Bucovinei. În rândul imigranților, ponderea cea mai mare a fost deținută de ruteni (ucraineni), evrei și germani. De remarcat faptul că numărul germanilor a înregistrat o scădere semnificativă între 1890 și 1913, date fiind emigrările în Statele Unite și Canada.
Iulian Sîmbeteanu / historia.ro
Administrația austriacă a modernizat instituțiile, a introdus separarea justiției de administrație, a stimulat dezvoltarea economiei, încurajând agricultura, meșteșugurile și comerțul. Pe de altă parte, românii ortodocși au fost ținta unor abuzuri ale administrației, care au generat migrații, masive în anumite perioade, spre Moldova. În această perioadă, principalele pârghii de conducere ale vieții politice, culturale și economice, ale administrației și justiției au fost acaparate de austrieci, care au încurajat colonizarea și imigrația, transformând Bucovina dintr-o regiune locuită preponderent de români într-un mozaic multietnic.
Inițial, pentru denumirea provinciei au fost utilizate diferite toponime, printre care „Moldova austriacă”, pentru a o deosebi de „Moldova turcească”, sau „Comitatul Sucevei”. Cu timpul, pentru a face uitată legătura cu Moldova, a fost adoptată denumirea de „Bukowina”, de la cuvântul slavon „buc”, ce înseamnă „pădure de fagi”, „făget”.
Stăpânirea austriacă în Bucovina poate fi încadrată în trei mari etape. În perioada administrației militare (1774-1786), provincia a fost condusă de un general, care avea și atribuții de consilier imperial. Acesta avea reședința la Cernăuți și era sprijinit de un aparat ofițeresc. În perioada administrației civile galițiene (1786-1848 și 1850-1861), provincia Bucovina a fost desființată, fiind alipită Galiției și condusă de un „căpitan districtual”. În perioada 1861-1918, provincia Bucovina a fost reînființată, primind statut de ducat autonom, cu o dietă proprie, o stemă și reprezentanți aleși în parlamentul de la Viena.
Administrația militară, cea mai bună perioadă pentru românii bucovineni aflați sub stăpânire austriacă
După anexare, Bucovina s-a aflat sub administrare militară (1774-1786), aceasta fiind cea mai bună perioadă trăită de românii bucovineni sub stăpânire austriacă. Generalul Karl von Enzenberg (conducător al Bucovinei în anii 1778-1786) cunoștea limba română și a depus eforturi semnificative pentru a păstra relații bune cu boierii și clericii moldoveni. Primul recensământ al provinciei, realizat în această perioadă, a arătat caracterul preponderent românesc al populației. În Bucovina, românii numărau 11.100 de familii, rutenii 1.261, evreii 526, țiganii 294, iar armenii 58. În total, provincia avea circa 70.000 de locuitori, ceea ce însemna o densitatea foarte mică, de aproximativ șapte locuitori pe km².
În perioada administrației militare, populația Bucovinei s-a dublat, în special datorită imigrației din provinciile vecine, în principal Galiția. Spre sfârșitul acestei perioade, ritmul de creștere al populației a scăzut, în principal din cauza numărului mare de locuitori care au emigrat în Moldova în anii 1785-1786. Spre exemplu, în perioada noiembrie 1785-aprilie 1786, 6.937 persoane au părăsit Bucovina, în timp ce din Moldova au venit numai 111. Autoritățile austriece au constatat că în urma acestui proces sute de locuințe au fost părăsite, cele mai multe în centrul și sudul provinciei, unde populația era aproape în totalitate românească.
Schimbări demografice în timpul administrației galițiene
Emigrația spre Moldova s-a accentuat după desființarea provinciei Bucovina și înglobarea ei în Galiția (1786). Reprezentanții administrației austriece ofereau mai multe explicații pentru acest fenomen: lipsa de proprietate a țăranilor, starea primitivă a agriculturii, foametea, efectele reformelor din provincie. De asemenea, principala sursă de venit a țăranilor români din Bucovina – creșterea animalelor – îi lega în continuare de Moldova. Din cauza lipsei furajelor, țăranii bucovineni își duceau vitele la iernat în Moldova, profitând de faptul că granița era deschisă. Datele administrației austriece arată un schimb permanent de populație între Bucovina și Moldova. Deși cifrele variază, toate sursele indică faptul că numărul celor care plecau din provincia austriacă era mult mai mare decât al celor care veneau.
După desființarea provinciei Bucovina, procentul populației românești a scăzut. Pe lângă emigrația spre Moldova, acest proces a fost favorizat de înființarea unor colonii germane, dar mai ales de favorizarea așezării rutenilor în zonă. Limitată în timpul administrației militare, emigrarea rutenilor în Bucovina a fost încurajată de administrația galițiană. Populația slavă s-a așezat mai ales între Prut și Nistru, asimilând treptat populația românească. Politicile administrative, bogăția pământului, precum și scutirea de serviciul militar au încurajat o adevărată explozie a populației Bucovinei, care aproape că s-a triplat în ultimele trei decenii ale secolului al XVIII-lea. Este drept că numărul de locuitori al ținutului a rămas destul de scăzut, statistica oficială arătând că în anul 1806 abia dacă depășea cu puțin 200.000 de persoane.
Această creștere a populației Bucovinei, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care a continuat, însă într-un ritm mult mai temperat, și în prima parte a veacului următor, în condițiile în care un număr semnificativ de români părăseau regiunea pentru a emigra în Moldova, explică ucrainizarea din prezent a nordului provinciei istorice, zona dintre Prut și Nistru. Politica pro-slavă autorităților austriece nu însemna neapărat o politică anti-românească. Dimpotrivă, în prima parte a secolului al XIX-lea, administrația încerca să evite depopularea provinciei, promițând amnistia emigranților care se vor întoarce, precum și ajutor pentru refacerea gospodăriilor. Însă aceste măsuri nu au stopat strămutarea voluntară a românilor, mai ales din centrul și nordul Bucovinei.
Emigrarea românilor a căpătat o amploare deosebită în anii 1814-1815, determinată, cel mai probabil, de un complex de factori, precum efectuarea unor recrutări forțate în armată sau încercările de catolicizare a populației. Încercările de recrutări forțate au avut loc în perioada războaielor napoleoniene, provocând o rezistență vehementă a țăranilor, care se temeau că vor fi trimiși pe front. De asemenea, prima parte a veacului al XIX-lea a adus și o intensificare a eforturilor de catolicizare a populației ortodoxe, care a culminat cu un ordin imperial din 1815, care îi retrăgea episcopului ortodox dreptul de a supraveghea învățământul de pe întreg teritoriul Bucovinei, toate instituțiile de învățământ fiind transformate în școli confesionale catolice. În plus, foametea care bântuia Bucovina în acei ani și abuzurile arendașilor și ale funcționarilor locali au contribuit fără îndoială la creșterea numărului emigranților români.
După anii 1814-1815, când numărul locuitorilor Bucovinei a scăzut, populația provinciei a crescut rapid, atingând aproximativ 280.000 de locuitori până în 1830. La acest fenomen a contribuit și un oarecare succes al administrației austriece, care a reușit să atragă înapoi o parte din emigranții din anii anteriori. Având în vedere că războaiele napoleoniene se încheiaseră, țăranii români care nu și-au găsit un rost în Moldova au preferat să se întoarcă în satele de baștină. În perioada 1830-1850, ritmul de creștere a populației s-a temperat, la acest fenomen contribuind diminuarea emigrației, din cauza faptului că pământurile bune neocupate erau tot mai rare, precum și câteva epidemii de holeră care au lovit Bucovina.
Administrația galițiană a Bucovinei a adus în zonă funcționari, mineri și meșteșugari germani; tăietori de lemne și meșteri sticlari slovaci; arendași de moșii, prăvălii, mori sau crâșme, comercianți și cămătari evrei; agricultori și crescători de animale maghiari; lucrători calificați în saline, funcționari mărunți și agricultori polonezi; negustori armeni; păstori și lucrători forestieri huțuli; țărani și lucrători zilieri lipoveni și mai ales ruteni sau ucraineni. Acești coloniști au fost atrași de felurite facilități fiscale, scutiri de anumite impozite și de serviciu militar, precum și de înlesniri și ajutoare de la stat pentru întemeierea gospodăriilor și achiziționarea uneltelor, animalelor, terenurilor agricole, pășunilor și fânețelor. În plus, țăranii ruteni și huțuli, cele mai numeroase grupuri etnice care s-au așezat în Bucovina, erau încurajați să vină aici și pentru a scăpa de numeroasele zile de clacă din Galiția, care ajungeau până la 80-100 pe an.
Modernizarea economiei sub influență austriacă
Administrația austriacă din Bucovina a încurajat dezvoltarea economiei locale, bazată până la anexare, preponderent, pe creșterea animalelor. Agricultura a rămas în continuare ramura economică de bază, însă reformele din acest domeniu au produs atât modificări cantitative – extinderea suprafețelor arabile prin defrișări și asanarea terenurilor mlăștinoase –, cât și calitative: folosirea pe scară largă a îngrășămintelor naturale, introducerea cunoștințelor moderne, a unor unelte noi, a semințelor selecționate sau a unor culturi noi, precum cartoful.Creșterea animalelor, în special a vitelor, și-a păstrat ponderea însemnată în economia locală, depășind cu mult veniturile obținute din culturile agricole. Încă de la începutul veacului al XIX-lea, Bucovina se situa pe primul loc în imperiu la numărul de animale, raportat la numărul locuitorilor și la suprafața agricolă. Administrația austriacă a sprijinit creșterea animalelor prin înființarea unei herghelii de stat, la Coțmani (1783), mutată la Vășcauți, apoi la Rădăuți, care avea ca scop ameliorarea raselor cabaline. Herghelia s-a extins treptat, devenind un centru zootehnic modern, rar întâlnit în Europa acelor vremuri. Același model a fost folosit și pentru înființarea unor ferme model destinate selectării și îmbunătățirii raselor bovine. Eforturile din aceste domenii au pus bazele unei școli agro-zootehnice înzestrate cu terenuri și specialiști aduși din toate colțurile imperiului.
Meșteșugurile și activitățile industriale s-au dezvoltat în primul rând în domeniul forestier, având în vedere că pădurile ocupau la acea dată aproximativ 50% din teritoriul Bucovinei. Încă din 1792 a fost adoptat primul regulament silvic, care reglementa exploatarea lemnului și introducea măsuri pentru protejarea pădurilor. Pentru a facilita exploatarea forestieră, au fost aduse în zonă primele fierăstraie moderne, acționate de forța apei, și au fost amenajate pentru plutărit cursurile principalelor râuri.
Explorările efectuate de noua administrație au condus la descoperirea unor zăcăminte de metale precum fier, plumb sau argint. La mai puțin de un deceniu de la anexarea Bucovinei, în zonă au început să fie deschise numeroase mine, la Iacobeni, Fundul Moldovei, Pojorâta, Cârlibaba, Vatra Moldoviței etc. În apropierea acestor exploatări miniere au fost înființate și ateliere de prelucrare, cele mai semnificative fiind la Iacobeni și Vama. După un început promițător, majoritatea minelor și atelierelor de prelucrare a metalelor din Bucovina aveau să dea faliment, fie din pricina conținutului scăzut de minereu din zăcământ, fie din pricina concurenței altor meșteșugari din provinciile centrale ale imperiului. Conform statisticilor administrației austriece, ponderea industriei și meșteșugurilor din domeniul metalurgiei nu a depășit niciodată o zecime din din ansamblul economiei bucovinene. O exploatare minieră profitabilă și de durată a fost înființată la Cacica, unde, în 1790, au fost descoperite importante zăcăminte de sare. La începutul secolului al XIX-lea sunt puse bazele turismului bucovinean, în 1821 fiind inaugurată stațiunea balneară de la Vatra Dornei.
Politicile iluministe, abandonate în timpul războaiele napoleoniene
Politica socială a administrației austriece s-a dovedit foarte liberală în primele decenii. În 1782 a fost limitată dependența clăcașilor față de stăpâni. Ţăranii dependenți erau liberi să se căsătorească, iar copiii lor nu erau obligați să lucreze în domeniul agricol, ci puteau să învețe orice meserie. În 1783, impozitul de 10% pe venitul funciar a fost extins asupra tuturor proprietarilor de pământ. În plus, marii proprietari erau obligați să acorde alimente sau furaje țăranilor, în caz de secetă sau altă calamitate naturală, să contribuie la construcția și întreținerea bisericilor și stabilimentelor pentru săraci și orfani etc., iar locuitorii Bucovinei erau scutiți de serviciul militar.În învățământ, noua administrație austriacă a introdus un sistem bilingv, cu predare în germană și română, fiind aduse în provincie cadre didactice din Transilvania și Banat, care cunoșteau ambele limbi. În 1786 a fost adoptat un Regulament Şcolar care prevedea, între altele, laicizarea, etatizarea și obligativitatea învățământului primar. În urma acestor reforme, în perioada 1781-1792, în Bucovina au fost înființate 32 de școli publice, românești sau bilingve.
Aceste reforme iluministe au fost abandonate parțial sau integral în timpul războaielor napoleoniene. Drepturile tradiționale au dispărut, răzeșii au fost transformați în iobagi, numărul zilelor de clacă a crescut de la 12 în 1793 la 75-80 în 1819. În 1808 s-a proclamat obligativitatea serviciului militar în tot imperiul, în timp ce asupra bucovinenilor apăsau tot mai multe biruri. În 1819, învățământul primar obligatoriu a fost desființat, iar școlile din Bucovina au fost puse sub controlul Consiliului Catolic de la Lemberg.
Biserica ortodoxă din Bucovina a fost afectată de măsurile regimului absolutist, instaurat la Viena după războaiele napoleoniene, care vizau încurajarea confesiunilor catolice. Numărul parohiilor ortodoxe a fost redus de la 239 la 186, deși populația a crescut, au fost înstrăinate 178 din cele 267 de moșii aflate în proprietatea mănăstirilor ortodoxe. În paralel au fost înființate parohii catolice în aproape toate localitățile în care erau coloniști sau imigranți catolici. În 1822, la Cernăuți a fost construită prima biserică greco-catolică, urmată înființarea altor parohii, în special pentru rutenii de confesiune unită.
Ducatul autonom al Bucovinei
În urma revoluției de la 1848, Bucovina a fost separată de Galiția și a devenit ducat autonom, cu dietă proprie și reprezentanți în Parlamentul de la Viena. Însă acest statut, consfințit de constituția adoptată în 1849, s-a dovedit efemer. În urma eșecului revoluției, regimul neoabsolutist a revenit la forma de organizare precedentă, Bucovina fiind alipită din nou Galiției. Provincia și-a recăpătat statutul de ducat autonom începând din anul 1861. Ducatul era condus de un guvernator numit de împărat și a dobândit autonomie provincială și dietă locală. Prima dietă a fost compusă din 30 de deputați, din care 17 erau români. Puterea executivă era reprezentată de un Comitet format din patru deputați și un președinte, aleși dintre membrii dietei. Între atribuțiile acestora se numărau bugetul, problemele economice, întreținerea drumurilor, serviciul sanitar, învățământul primar etc. Până în 1783, Bucovina a trimis cinci deputați în Parlamentul imperial, numărul crescând ulterior. Provincia nu mai depindea de Galiția decât prin Curtea de Apel și administrația căilor ferate.După 1848, populația Bucovinei a crescut accelerat, de la 377.000 de locuitori până la 511.000 în 1869. Această creștere a fost susținută în continuare de imigrație, în timp ce numărul românilor s-a diminuat în această perioadă. Dacă la 1848 în Bucovina locuiau circa 209.000 de români (peste 55% din totalul populației), până la 1869 numărul lor s-a redus cu 2.600 de persoane, reprezentând numai 40,5% din totalul populației. În schimb, numărul rutenilor a crescut de la 109.000 la 186.000 de locuitori, ajungând să reprezinte 36,4% din totalul populației. Românii și rutenii constituiau marea masă a țărănimii, în timp ce funcționarii, arendașii, industriașii, comercianții sau muncitorii calificați făceau parte din rândul celorlalte etnii – austrieci, germani, evrei, armeni, polonezi, slovaci etc.
Şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, economia Bucovinei a rămas preponderent agro-silvică. După 1848 s-au produs semnificative mutații în sectorul agricol, finind desființate claca și corvezile feudale. De asemenea, o parte dintre țărani au fost împroprietăriți cu peste 80.000 de hectare de teren din Fondul Bisericesc. Revoluția industrială s-a resimțit și în acest colț al Imperiului Habsburgic, diversificând și amplificând rețeaua producătorilor industriali și accelerând schimburile comerciale și urbanizarea. Pe lângă orașele vechi, Cernăuți, Suceava, Siret, acum au căpătat oficial un statut urban numeroase localități, printre care Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc, Vama, Vișnița, Coțmani etc. Rețeaua drumurilor a crescut și s-a diversificat, în 1863 ajungând la circa 1.700 km, iar între 1865 și 1869 a fost construită prima cale ferată, de o companie din Galiția.
Dacă în perioada 1821-1848 s-au înființat numai 14 școli noi, între 1849 și 1862 s-a creat o adevărat rețea, fiind construite 81 de școli. La Cernăuți a fost înființată prima catedră de limba și literatura română, al cărei titular a devenit, în 1849, Aron Pumnul. În 1860 a fost inaugurat un liceu nou la Suceava. În 1873 a fost înființată la Cernăuți o școală superioară de meserii, cu secțiile de construcții și chimie industrială, iar doi ani mai târziu a fost creată Universitatea din Cernăuți.
Modificările politice de la Viena, respectiv abandonarea regimului neoabsolutist (1860) și înlocuirea lui cu liberalismul, apoi cu dualismul (1867), au influențat direct Bucovina. Dispusă să facă compromisuri, administrația centrală a acordat autonomie Bisericii ortodoxe și egalitate în drepturi pentru români. Cu toate acestea, populația românească a fost defavorizată în continuare prin continuarea politicilor care încurajau colonizarea și imigrația. Dacă în 1786, românii reprezentau 68% din totalul populației provinciei, procentul lor a scăzut în 1910 până la 34,4%, din cei 800.000 de locuitori ai Bucovinei. În rândul imigranților, ponderea cea mai mare a fost deținută de ruteni (ucraineni), evrei și germani. De remarcat faptul că numărul germanilor a înregistrat o scădere semnificativă între 1890 și 1913, date fiind emigrările în Statele Unite și Canada.
Iulian Sîmbeteanu / historia.ro
