Cum poate un stat dictatorial să convingă un călugăr să devină delator? În multe feluri, dar oamenii se așteaptau ca fețele bisericiești să reziste, să fie un exemplu pentru ceilalți, să fie ultimii care cedează. Biserica Ortodoxă are însă lungi tradiții de coabitare cu statul, indiferent cine se află în fruntea lui.
Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, a încetat din viaţă în noaptea de 19 spre 20 mai, la Institutul „Matei Balş” din București, unde a stat internat 30 de zile, după ce s-a infectat cu noul coronavirus.
Arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților, pe numele său real Vasile Zainea (n.1929) devine călugăr la doar 22 de ani, luându-și numele de Pimen, în amintirea mitropolitului Moldovei din perioada Marii Uniri. Unul din idealurile tânărului monah era să calce pe urmele acestui Mitropolit Pimen (1853-1934) atât de influent în viața socială și politică a vremii sale: în perioada Primului Război Mondial a fost extrem de activ, atât pe lângă familia regală care a fost nevoită să se retragă, cât și prin inițiativa de a crea un serviciul de cult pentru militari, la cererea armatei. El a stat în spatele deciziei care a dus la formarea Serviciului Religios al Armatei și a pus la punct un serviciu de asistență medicală format din călugărițe, pentru sprijinirea medicilor de pe front.
Nici nu împlinise încă 30 de ani, când Pimen ajunge, în 1957, stareț la mănăstirea Putna, mergând abrupt pe urmele înaintașului său de la care și-a luat numele. La 45 de ani este deja arhimandrit. Drumul său spre scaunul de mitropolit nu se întrezărește încă, iar unul dintre obiectivele sale ascunse era să refacă Mitropolia Bucovinei. Cu toată politica naționalistă de dinainte de 1989 o astfel de idee era exclusă, fiindcă Moscova ar fi interpretat-o ca pe un semn de iredentism. După 1990, lucrurile au rămas la fel de complicate, deși o fereastră s-a deschis în 2006, când Mitropolia istorică a Ardealului cu sediul la Sibiu a fost împărțită în două, în așa fel încât un scaun de mitropolit să fie și la Cluj, iar acesta să acopere opt județe.
Pimen avea o mare influență în Sinodul Bisericii Ortodoxe la începutul anilor 90, dar și după aceea, însă nu atât de mare încât să rupă din Mitropolia Moldovei și Bucovinei un fragment, așa cum s-a întâmplat în Transilvania, unde Bartolomeu Anania a reușit să rupă o tradiție veche de sute de ani. Mitropolia Bucovinei a fost înființată la Cernăuți în 1873 și a durat, într-o formă restrânsă, până după Primul Război Mondial, apoi, în 1950, a fost integrată în Mitropolia Moldovei.
Poziția lui Pimen se consolidează spre sfârșitul anilor 70 când ajunge stareț la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava și primește câteva misiuni în afara țării. Colaborează cu Securitatea regimului Ceaușescu: este folosit ca informator sub pseudonimul Sidorovici între 1975 – 1977 și oferă detalii despre străinii care vin la mănăstire. Din documentele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) rezultă că a colaborat și înainte de această perioadă, atât prin note verbale, cât și scrise.
Apoi, în aceeași perioadă lucrează și pentru spionajul lui Ceaușescu. A fost pregătit special pentru misiunile externe pe care le-a primit înainte de 1980, după cum rezultă din cele două dosare trimise de Serviciul de Informații Externe la CNSAS. I se dă numele de cod ”Petru” și este trimis în Germania de Vest, în Canada și în Israel. Se pare că la Ierusalim nu și-a făcut însă bine treaba pentru că a fost retras.
Justiția l-a declarat colaborator al Securității, pentru că în afara notelor verbale, care pot fi interpretabile, au fost găsite și documente olografe în care clericul descria opiniile politice ale unor persoane, care cel mai probabil au avut de suferit după acele delațiuni.
Pentru unele misiuni a primit și bani, la fel ca alți înalți prelați în acea perioadă.
În 1992 și mai înainte a fost unul dintre cei mai importanți negociatori ai vizitei Regelui Mihai în România, într-o vreme în care autoritățile române îl repudiau pe fostul monarh. Biserica Ortodoxă Română începuse canonizarea lui Ștefan cel Mare, iar Pimen, care era arhiepiscopul Sucevei, a spus că procesul de canonizare nu se putea finaliza fără prezența Regelui, care era Unsul lui Dumnezeu, potrivit teologiei ortodoxe.
După căderea comunismului, Pimen a încercat să-și răscumpere păcatele, a înființat multe cămine de bătrâni, a publicat cărți pentru copii, a reabilitat mânăstiri și, mai ales, s-a bătut pentru retrocedarea așa numitului Fond Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, care cuprinde o suprafață de 192.000 de hectare de terenuri forestiere dintr-un total de 240.000 de hectare, fiindcă diferența a rămas la Ucraina după al Doilea Război Mondial.
Într-o scrisoare deschisă din 2006, Pimen amintea de ce avea nevoie arhiepiscopia de acele păduri:
„Autoritățile imperiale austro-ungare, hotărâte să controleze drastic administrarea acestor averi din care, evident, să tragă partea ocupantului, nu au tăgăduit însă dreptul mânăstirilor de a se întreține din moștenirea ctitorilor. După prăbușirea imperiului austro-ungar, statul român, în granițele României Mari, nu numai că a recunoscut dreptul de proprietate al Bisericii, dar a legiferat organizarea și funcționarea Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, acesta devenind pentru întreaga Europă model de administrare a unei suprafețe mari de pădure - 240.000 ha, folosind profitul pentru întreținerea lăcașurilor de cult și, mai ales, pentru ajutorul celor nevoiași”.
Multe din idealurile lui Pimen au rămas neatinse, deși arhiepiscopul s-a luptat pentru ele și a sperat până în ultimii ani că va putea fi mitropolit al Bucovinei. Multe din compromisurile făcute rămân inexplicabile și nu e clar dacă au avut ca resort frica, oportunismul sau doar obișnuitul conformism al anilor de dictatură.
Sabina Fati / Radio Europa Liberă România