Instituţia Protecţiei Civile a apărut ca o necesitate pentru protecţia populaţiei, ca o măsură de asigurare a climatului de securitate individuală şi colectivă, consecinţă a numărului ridicat de victime din rândul civililor, raportat la cel al militarilor participanţi la războaiele din secolul trecut.
În România, actul de naștere al Protecţiei Civile este considerat a fi Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, prin care se aproba Regulamentul apărării pasive contra atacurilor din aer. Din păcate, teritoriul românesc a deţinut tristul record de a fi fost bombardat succesiv de aviaţia sovietică, engleză, americană, germană şi ungară. Astfel, trecerea, în 1933, a sarcinilor de apărare pasivă, de la Ministerul Apărării Naționale la Ministerul de Interne, s-a făcut considerându-se oportun ca armata să fie degrevată de acele atribuţii care, în condiţiile date, trebuiau dimensionate la proporţii de masă şi asigurate cu personal care are legături directe cu populaţia civilă.
În prezent, activităţile de protecţie civilă se desfășoară în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, după unificarea, în 15 decembrie 2004, a Grupului de Pompieri şi a Inspectoratului de Protecţie Civilă.
În țara noastră, Protecția Civilă este definită în Legea nr. 481, din 8 noiembrie 2004, ca o componentă a sistemului securităţii naţionale şi reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracer umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate, în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflictelor armate şi înlăturării operative a urmărilor acestora şi asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate.
În data de 1 Martie, la nivel mondial, este marcată Ziua Internaţională a Protecţiei Civile, stabilită în 1972, printr-o rezoluţie a Organizației Națiunilor Unite.
