Accesul la vernisajul expoziției, care va avea loc pe data de 19 februarie 2021, ora 13.00, se va face în limita a 23 de locuri disponibile, pentru a fi respectate normele de siguranță și de distanțare fizică.
Preocupat de conflictul dintre necesitatea și nedreptatea limitărilor sociale, artistul construiește un discurs simbolic în care păsările, coliviile și măștile înconjoară personajul uman portretizat sau auto-portretizat cu scopul evident de a deschide un dialog despre poziționarea omului față de lume și față de el însuși.
Despre artistul Cristian Diaconescu și opera sa, criticul de artă Maria Bilaşevschi scria:
„Cristian Diaconescu se dedublează, este pe rând personaj, artist, individ, om, fiecare mască și fiecare autoportret ascunde, distorsionează, disimulează pentru a dezvălui suita de fragmente ce compune identitatea. Dacă în portrete sinele originar nu poate fi determinat și pare a fi perpetuu amânat, în autoportrete „esența”, „adevăratul Eu” pare a fi o căutare și nu un rezultat al picturii, o „reproducere” a straturilor ce necesită a fi îndepărtate pentru a descoperi în imagine, persoana. Cristian Diaconescu nu este preocupat să atingă zonele obscure ale ființei, ci se concentrează asupra procesului de schimbare, devoalând interesul pentru interpretarea propriei imagini prin ambiguitate şi tăinuire.
Personajele din portretele artistului, care apar fără nici un nume care să le explice, par a se uita la privitor direct în ochi, ceea ce restabilește capacitatea picturii de a surprinde și cuprinde acel fel de poezie și fantezie negată, reprimată, atacând în același timp suprafața plastică. Lucrările lui Cristian Diaconescu se îndepărtează voit de o lizibilitate prea facilă, astfel evitând degenerarea într-o convenție banală. Poate pe alocuri deranjante pentru gusturile puriste, portretele, adesea executate în tușe groase, spontane, expresive şi tensionate amintesc de simbolurile şi gândurile eu-ului cerebral, dar mai important, de capacitatea „umană” de a ilustra drama sinelui conștientizat ȋn tandem cu lumea exterioară.
Portretele şi autoportretele sale emană vitalitate la un nivel concentrat, o descătușare prin culoare, fără distorsiuni inutile, îmbibate de motive și simboluri ce nu mai emerg direct dintr-un bestiar-imaginat ci din analizarea și repoziționarea sa față de sinele său artistic. Cristian Diaconescu înțelege culoarea ca un fenomen interactiv, în care succesiunea straturilor (create prin aglomerarea pastei) şi spaţiul pe care culoarea îl ocupă efectiv se bucură de o interdependență închegată. Cu toate acestea, culorile de pe suprafaţa pânzelor prind viaţă prin privirea spectatorului, privire ce permite tonurilor de culoare să se influenţeze, să se străpungă, să se împingă în faţă sau în spate pentru a forma structuri spaţiale, personaje, motive.
Cristian Diaconescu creează imagini cu o puternică intensitate intimă, o alegorie asupra condiției de artist. În mod evident, portretele sunt un mijloc pentru auto-descoperire prin pictură. Astfel, prin captarea unui anumit moment, a unei anumite instanţe, artistul se urmăreşte pe sine, se poziţionează faţă de sine, nu într-o atitudine ambivalentă, ci exploratoare. Este interesant de observat că artistul alege să se portretizeze într- o ipostază strâns legată de procesul creaţiei, atelier sau galerie, descompunând ansamblul sau, mai bine spus ne lasă doar să îl intuim, pentru ca proiecţia sa să transceadă naraţiunea.
Libertatea canarului vorbeşte despre amintiri, vise, obsesii, un theatrum mundi, unde în centrul atenției întâlnim autoportrete evocatoare, anticipative și chiar deziderative, o creaţie esențial autobiografică.
Din expoziţie, două mari întrebări se desprind. De ce un artist tânăr alege serialismul auto-reprezentării: să fie o oglindire a lumii prin propriul său chip, o reducţie a trăirilor universale în imaginea eului, un demers pur estetic fără miză narcisistă şi, mai ales, de ce din întreaga lume de personaje, doar câteva sunt descoperite, iar o mare parte, acoperite cu o mască totemică? Ce e de fapt mai important, descoperirea celorlalți prin propriul chip, şi de aici căutarea furibundă a propriei expresii, sau relevarea sinelui prin metafora canarului?”
