Preasfințiile Voastre,
Preacuvioși și Preacucernici părinți,
Iubiți frați și surori împreună rugători,
Pasajul evanghelic pe care tocmai l-am ascultat este cel care ne vorbește despre firescul mărturisirii atunci când Îl iubim pe Hristos. Aceasta este iubirea asumată față de cineva. În momentul în care cineva ne este foarte drag și ne raportăm la acea persoană cu multă bucurie, sufletul nostru, inima noastră primește o stare aparte și simțim nevoia în mod natural să împărtășim bucuria acestei relații cu persoana respectivă. Nu este nevoie ca nimeni să te consilieze, să te învețe, sau să-ți dea un imbold exterior pentru a vorbi despre persoana pe care o iubești foarte mult. Inima ta, viața ta este plină de tot ceea ce este legat de acea persoană. Am putea spune că, în cele mai multe cazuri, conținutul persoanei devine conținutul vieții persoanei celeilalte. Practic, nu mai trăiești tu pentru tine, ci trăiești pentru celălalt. Aceasta este lucrarea tainică a iubirii. Sfântul Apostol Pavel ne încredințează că atunci când suntem plini de Hristos nu mai trăim noi, nu mai este nimic din cele ale noastre. Ci suntem plini de Hristos, trăim pentru Hristos, Îl trăim pe Hristos sau Hristos trăiește în noi.
Această realitate o trăiau martirii, mucenicii. Biserica noastră face astăzi pomenire a Sfinților Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Radu, Ștefan și Matei, și Ianache sfetnicul.
Sfinții Martiri Brâncoveni, ca toți martirii Bisericii, sunt cei ce au întrupat în chipul cel mai minunat această dragoste față de Hristos. O dragoste în care nu există niciun fel de intermitență, niciun fel de sincopă. O dragoste care i-a determinat să nu pună nimic mai presus de Hristos, de Mirele sufletului lor. Nici poziția socială, nici inteligența, nici averea, absolut nimic. Pentru Sfinții Martiri Brâncoveni, Hristos nu era o simplă idee, o referință. Nici credința un set de convingeri. Ci Hristos era o realitate a vieții lor, Cel Căruia s-au dăruit integral, încât Constantin Brâncoveanu, văzându-și fiii decapitați, n-a renunțat la credința în Hristos. Credința în Hristos era în carnea și sângele lui. Dacă ar fi renunțat la El, ar fi însemnat renunțarea la propria sa persoană. Ori, Sfântul Constantin Brâncoveanu nu putea renunța la Hristos pentru că era sensul vieții lui. Era însăși viața lui.
Acest lucru ni-l cere și Hristos, mai cu seamă într-o lume ostilă, într-o lume în care se perindă multă ideologii, care intră în contrast cu învățătura Bisericii, cu învățătura Evangheliei. Hristos este Cel care ne cere să Îl mărturisim, dar nu într-o manieră mecanică sau că aceasta este datoria noastră de creștini ca să-L mărturisim. Ci să o facem așa cum au făcut-o martirii și mucenici, mucenicii lui Hristos, chiar dacă totul era potrivnic, totul era în contrast cu ceea ce ei credeau. Nu era nimic care să le înlesnească această bucurie de a-L trăi cu Hristos. Cu toate acestea, ei nu zăboveau, nu pregetau în a vorbi despre Cel care era sensul vieții lor. Era însăși viața lor, la care n-ar fi putut să renunțe niciodată, în nicio clipă.
Iubirea, când este asumată, devine mărturisire și când devine mărturisire, iubirea față de Hristos poate să fie și un temei de schimbare a vieții celor care din varii motive încă n-au ajuns să înțeleagă profunzimea și adevărul vieți în Hristos. De aceea, un adevărat mărturisitor al lui Hristos nu face gălăgie, nu epatează prin nimic. Ci însăși starea sufletului său, credința sa, exprimarea iubirii față de Hristos sunt suficiente pentru a-și arăta, pentru a afirma că nimic din lumea aceasta nu este mai important decât Hristos, căruia îi slujeau cu atât devotament și cu atâta abnegație, cu atâta dăruire. Sfinții Martiri Brâncoveni ne învață și ne dau acest imbold, acest curaj, că este posibil să-L mărturisim pe Hristos cu o singură condiție. Inima noastră să fie plină de iubire față de El și această iubire față de Hristos ne va învăța și cum să mărturisim, ne va ajuta să fim și oameni inteligenți să răspundem pe măsura provocărilor la care suntem supuși. Iubirea aceasta ne va ajuta să rămânem neclintiți vertical, neîncovoiați de batjocura, de disprețul și de calomniile care se pot năpusti asupra noastră. Iubirea martirilor, a mucenicilor, are drept sursă iubirea lui Hristos de pe cruce. Pe cruce descoperim cum ne iubește Dumnezeu. O iubire nefluctuantă, necircumstanțială, o iubire deplină, desăvârșită, în contrast cu iubirea noastră a oamenilor, care este atât de schimbătoare, tranzitorie, și întotdeauna motivată ca celălalt să ne iubească; și dacă ne iubește, atunci avem și noi suficiente motive ca să-l iubim.
Hristos pe cruce ne-a iubit tocmai atunci când noi i-am dăruit nimicul urii, i-am dăruit dispreț, priviri piezișe, batjocură și calomnie. Hristos, în dragostea Sa dumnezeiască, Cel Care este dragoste, a rămas neclintit în față ostilității și a urii lumii, pentru că în dragostea Dumnezeiasca poate fi topită ura lumii. De aceea, nouă, creștinilor, ne este suficient să dăm mărturie despre această dragoste, să întrupăm această dragoste, să ne-o asumăm, să o metabolizăm în viața noastră și deja suntem ucenicii lui Hristos. Acest lucru, aceste gânduri am vrut să vi le împărtășesc în această zi de prăznuire a Sfinților Martiri Brâncoveni.
Să ne învrednicească Domnul de dragostea Sa dumnezeiască, de dragostea Sa care ne iubește, așa cum v-am spus, chiar și atunci când noi întoarcem spatele, ne revoltăm împotriva Lui. Neclintit în dragostea sa, și aceasta este dragostea lui Dumnezeu, nu alta, aceasta este dragostea evanghelică, hristică, dragostea pe care martirii, mucenicii și-au asumat-o în viața lor, pentru că nu mai în felul acesta au putut să renunțe la tot. Nimic să nu conteze mai mult în viața aceasta, oricât de mult ne legăm inima, și fiecare în parte avem câte ceva de care ne legăm. Cariera, lumea aceasta, lucrurile materiale…
Hristos să ne învrednicească de dragostea Sa și să avem curajul, naturalețea aceasta de a vorbi despre Cel pe care noi Îl iubim atât de mult! Amin.”