„𝐌𝐢𝐡𝐚𝐢 𝐒̦𝐨𝐫𝐚
𝟕 𝐧𝐨𝐢𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟏𝟔 – 𝟐𝟓 𝐟𝐞𝐛𝐫𝐮𝐚𝐫𝐢𝐞 𝟐𝟎𝟐𝟑
Iubitule,
ai fost fericire pură: nu doar un om frumos, ci Frumusețea însăși, credința, nădejdea și dragostea, cum spune cuvântul apostolic. Și niciodată nu-ți voi fi îndeajuns de recunoscătoare pentru tot ce mi-ai dăruit timp de aproape două decenii. Tu m-ai scos de pe șinele destinului meu și m-ai legat ireversibil și armonios de al tău, cu o grație de care numai tu erai capabil și pe care nu mulți pământeni o pot cuprinde cu mintea sau cu inima.
Încă nu știu cum va arăta ziua de mâine, nici toate cele care vor urma. E dincolo de puterea mea de acceptare. Unii oameni ar trebui să trăiască veșnic – nu numai în Rai, unde, negreșit, tu vei sta, ci și pe punctul acesta albastru, boțul de apă și humă care plutește în spațiu și pe care opt miliarde de alte făpturi omenești – dar niciuna ca tine – conviețuiesc, se ceartă sau se iubesc, se războiesc ori își sunt – unele, altora – sprijin.
E frig fără tine, iubitule.
Aziul”, arată mesajul publicat alături de un desen.
Născut pe 7 noiembrie 1916 la Ianova, Remetea Mare, Timiș, în perioada Imperiului Austro-Ungar, Mihai Șora a fost un filosof și eseist, membru fondator al Grupului de Dialog Social, al Alianței Civice și al Societății Române de Fenomenologie.
A urmat Liceul "C. Diaconovici-Loga" din Timişoara (1927-1934), apoi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1934-1938), potrivit ''Dicţionarului scriitorilor români'' (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu; Ed. Albatros, Bucureşti, 2002). I-a avut ca profesori, printre alţii, pe Mircea Vulcănescu şi Nae Ionescu.
În 1939 devine student în filosofie la Sorbona, primind o bursă a guvernului francez, apoi, din cauza ocupaţiei germane şi-a continuat studiile la Universitatea din Grenoble (1940-1945), pregătindu-şi aici teza de doctorat despre opera lui Blaise Pascal. S-a stabilit apoi la Paris, fiind numit cercetător stagiar la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris, Secţia de filosofie (1945-1948).
A revenit în ţară în 1948 şi a fost constrâns să rămână, potrivit sursei citate. A lucrat ca funcţionar în cadrul Serviciului de presă la Ministerul de Externe (1948-1950), apoi a fost şef al redacţiei de literatură a Editurii în limbi străine de pe lângă Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea (1951-1954), redactor-şef al compartimentului ''Moştenirea literară'' al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, unde reia seriile "Biblioteca pentru toţi", ''Scriitori români'' ş.a.(1954-1969), precum şi şef al serviciului Biblioteci în cadrul Ministerului Învăţământului (1970-1977), de unde se pensionează.
A fost primul ministru al Învăţământului după căderea regimului comunist, făcând parte din guvernul condus de Petre Roman. A demisionat din funcţie în semn de protest faţă de mineriadele din 13-15 iunie 1990, refuzând apoi să mai ocupe funcţii în cadrul administraţiei de stat.
Opera acestuia cuprinde: „Du dialogue intérieur: Fragment d'une anthropologie métaphysique”, (1947), „Sarea pământului” (1978), „A fi, a face, a avea”, (1985), „Eu&tu&el&ea... sau dialogul generalizat” (1990), „Firul ierbii” (1998), „Câteva crochiuri și evocări” (2000), „Locuri commune” (2004), „Clipa & timpul” (2005).
