Liviu Iulian Bălineanu, în vârstă de 59 de ani, din Suceava, este colecționar. Bărbatul spune că mereu i-a plăcut să adune diverse lucruri de colecție, însă în ultimii 15 ani s-a axat pe colecția cu sticle de whisky.
„Nu cred că mai sunt colecționari de whisky în țară. La noi de obicei se bea (n.r. – râde). De vreo 15 ani colecționez și doar o singură marcă de whisky, respectiv Glenfiddich. Deci eu nu colecționez orice fel de whisky. Am colecționat vreo 190 de sticle până acum. Tot timpul am colecționat ceva și de aceea am început să colecționez whisky. Tot ce am găsit prin țară single malt am colecționat.
Când am ieșit din țară și am văzut că sunt sute de sticle de whisky de la diverse firme am zis că asta nu pot să fac. Eu nu colecționez două sticle de alea, două de alea, doar ca să spun că am. Mi-am adus aminte în 1991 că un prieten mi-a adus, din Anglia, o sticlă de Glenfiddich și mi-a spus că este considerat la ei cel mai bun whisky. Am zis că nu pot să le fac pe toate, dar pot să colecționez doar un singur brand. Azi o sticlă, peste o lună o sticlă, tot așa. Am cumpărat, la licitație, sticla 312 din 450.
Cu cât numărul de îmbuteliere este mic, cu atât valoarea sticlei crește. De exemplu, dacă am găsit numărul 10 la o licitație și l-am luat, o vând pe cealaltă. Pentru că sunt două variante. O bei sau o vinzi către alt colecționar, pentru că sunt sticle limitate. Am o sticlă numărul 2 din 24. Deci suntem peste 8 miliarde de oameni, sunt 24 de sticle, în total, și una e la mine”, spune colecționarul, citat de bzi.ro.
Liviu Iulian Bălineanu este printre puținii români care au o astfel de colecție
Bărbatul povestește că cele mai multe sticle din colecția sa sunt rare și de obicei urmărește licitațiile pentru a le cumpăra la un preț bun.
„Am vândut foarte puține și doar serii limitate. De exemplu, o sticlă din 450 de sticle pe o serie. Nu o vinzi ca să te îmbogățești, ci ca să ajuți pe un alt colecționar. Nu poți să i-o dai degeaba, pentru că ai nevoie de bani să cumperi și pentru tine. Colegii mă întreabă, prietenii. Mă, tu nu bei, nu că nu beau deloc, la vreo petrecere, de ce colecționezi whisky. Păi de aia colecționez. Dacă aș fi băut, nu colecționam (n.r. -râde). Cumpăr, dacă prind la licitație ceva sub prețul pieței.
Dacă ea valorează 3.000 de euro și o prind cu 2.000 și îmi permit, o cumpăr. Marea majoritate sunt sticle vechi, din anii 60, 70, din porțelan. Este una din porțelan, suflată în aur de 23 de carate. E dintr-o serie de 6 sticle. Sunt făcute 12 sticle în onoarea trupelor de comando speciale, pentru 12 clanuri, plus 4 micuțe, în total. Astea mi le-am dorit întotdeauna și le-am luat”, mai spune colecționarul de whisky.
Liviu Bălineanu: „La Glenfiddich, cea mai scumpă sticlă este dintr-un butoi special și depășește 100.000 de lire sterline”
Bărbatul povestește că cele mai multe sticle din colecția sa sunt rare și de obicei urmărește licitațiile pentru a le cumpăra la un preț bun.
„Am vândut foarte puține și doar serii limitate. De exemplu, o sticlă din 450 de sticle pe o serie. Nu o vinzi ca să te îmbogățești, ci ca să ajuți pe un alt colecționar. Nu poți să i-o dai degeaba, pentru că ai nevoie de bani să cumperi și pentru tine. Colegii mă întreabă, prietenii. Mă, tu nu bei, nu că nu beau deloc, la vreo petrecere, de ce colecționezi whisky. Păi de aia colecționez. Dacă aș fi băut, nu colecționam (n.r. -râde). Cumpăr, dacă prind la licitație ceva sub prețul pieței.
Dacă ea valorează 3.000 de euro și o prind cu 2.000 și îmi permit, o cumpăr. Marea majoritate sunt sticle vechi, din anii 60, 70, din porțelan. Este una din porțelan, suflată în aur de 23 de carate. E dintr-o serie de 6 sticle. Sunt făcute 12 sticle în onoarea trupelor de comando speciale, pentru 12 clanuri, plus 4 micuțe, în total. Astea mi le-am dorit întotdeauna și le-am luat”, mai spune colecționarul de whisky.
Liviu Bălineanu: „La Glenfiddich, cea mai scumpă sticlă este dintr-un butoi special și depășește 100.000 de lire sterline”
Cea mai scumpă sticlă de whisky pe care și-ar dori să o aibă în colecție costă 100.000 de lire sterline.
„Nu sunt un tip bogat ca să-mi permit orice sticlă, dar vreau să cumpăr niște sticle mai scumpe, ca orice colecționar. Pe alea le consider că nu există (n.r. – râde). La Glenfiddich, cea mai scumpă sticlă este dintr-un butoi special din 1958 și din care s-au putut îmbutelia doar 3 sticle și depășește 100.000 de lire sterline bucata. Dar sunt și cele de 50 de ani vechime, adică au stat 50 de ani în butoi, după care s-au îmbuteliat, iar acelea ajung între 30.000 și 50.000 de lire sterline. Acelea nu mi le pot permite.
De meritat merită banii, financiar vorbind, pentru că e un fel de investiție pentru producător. Producătorul pune în butoaie de 100 de litri, ține whisky-ul 50 de ani, perioadă în care trebuie îngrijit, banii sunt blocați, spațiul este blocat și, în plus, se evaporă. Deci, după 50 de ani vă dați seama că producătorilor le rămân 3-4 litri dintr-o sută. Banii trebuie să îi scoată pe toți 100 de litri, deci așa ar fi logic, să se vândă. În plus, cel mai vechi whisky care se poate face e de 64 de ani. Mai vechi nu se poate.
Am întrebat și eu de ce și au spus că după 64 de ani încep să putrezească doagele butoaielor. A fost o sticlă de 64 de ani, care s-a vândut, însă nu știu cu cât. Am văzut-o după aceea la o licitație, în Statele Unite și prețul de început al licitației era de 125.000 de dolari”, explică Liviu Bălineanu, colecționar de whisky.
„Cea mai veche sticlă din colecția mea a fost îmbuteliată în 1963”
Bărbatul se mândrește cu o sticlă de whisky îmbuteliată în anii 60.
„Cea mai veche sticlă din colecția mea a fost îmbuteliată în 1963. Când a fost îmbuteliată avea 7 ani, cât a stat în butoi. La whisky nu contează când a fost îmbuteliată sticla, ci câți ani a stat în butoi. De exemplu, dacă a stat 20 de ani în butoi și o mai ții încă 20 de ani pe raft nu înseamnă că are 40 de ani. Are tot 20 de ani. Mai este ceva. Pentru a se obține gusturi și arome diferite se fac de cele mai multe ori cupajări între whisky-urile din butoaie.
Adică se pune puțin din cel de 40 de ani, puțin din cel de 12 ani, de 15 ani, de 35 de ani. Legea scoțiană prevede ca, în aceste situații, pe sticlă să se afișeze vechimea celui mai proaspăt whisky. Deci, dacă ai o sticlă de 700 de mililitri și ai pus 690 de mililitri de 40 de ani și 10 mililitri de 12 ani, pe etichetă trebuie să scrie 12 ani. În plus, orice whisky, producătorii îl țin o perioadă în butoaiele lor, în general din stejar, stejar american, după aceea țin o perioadă în butoaie luate din alte părți.
Adică cum e în Statele Unite. Se interzice, acolo, refolosirea butoaielor. S-a folosit o dată butoiul… Se aruncă. Atunci, Glenfiddich cumpără butoaie din Spania, de la cherry, de la bere din India, de la bourbon din Statele Unite. În aceste butoaie se pune whisky-ul Glenfiddich care va prelua din aroma și gustul băuturii care a fost inițial în butoi pentru a obține un gust aparte, după care țin whisky-ul încă cel puțin 3 ani până la îmbuteliere. Trebuie să stea minim 3 ani pentru a putea fi considerat produs scoțian, conform legii scoțiene.
De asemenea, sunt foarte multe sticle de Glenfiddich care sunt single cask. Adică s-au îmbuteliat sticlele dintr-un singur butoi fără a fi amestecat sau aromat cu altceva, la gustul, aroma și tăria originale din butoiul de stejar”, mai spune colecționarul de whisky.
Acesta adaugă faptul că nu s-a gândit să vândă colecția și, cel mai probabil, această „investiție” o vor folosi copiii săi.
„Poate ei o să o vândă. Eu, momentan, nu vreau să vând colecția. Știți care este diferența între un colecționar de tablouri și unul de whisky? Tablourile nu le poți bea (n.r. – râde)”, mai spune colecționarul de whisky. Astfel, este printre puținii români care au o astfel de colecție.
Bărbatul se mândrește cu o sticlă de whisky îmbuteliată în anii 60.
„Cea mai veche sticlă din colecția mea a fost îmbuteliată în 1963. Când a fost îmbuteliată avea 7 ani, cât a stat în butoi. La whisky nu contează când a fost îmbuteliată sticla, ci câți ani a stat în butoi. De exemplu, dacă a stat 20 de ani în butoi și o mai ții încă 20 de ani pe raft nu înseamnă că are 40 de ani. Are tot 20 de ani. Mai este ceva. Pentru a se obține gusturi și arome diferite se fac de cele mai multe ori cupajări între whisky-urile din butoaie.
Adică se pune puțin din cel de 40 de ani, puțin din cel de 12 ani, de 15 ani, de 35 de ani. Legea scoțiană prevede ca, în aceste situații, pe sticlă să se afișeze vechimea celui mai proaspăt whisky. Deci, dacă ai o sticlă de 700 de mililitri și ai pus 690 de mililitri de 40 de ani și 10 mililitri de 12 ani, pe etichetă trebuie să scrie 12 ani. În plus, orice whisky, producătorii îl țin o perioadă în butoaiele lor, în general din stejar, stejar american, după aceea țin o perioadă în butoaie luate din alte părți.
Adică cum e în Statele Unite. Se interzice, acolo, refolosirea butoaielor. S-a folosit o dată butoiul… Se aruncă. Atunci, Glenfiddich cumpără butoaie din Spania, de la cherry, de la bere din India, de la bourbon din Statele Unite. În aceste butoaie se pune whisky-ul Glenfiddich care va prelua din aroma și gustul băuturii care a fost inițial în butoi pentru a obține un gust aparte, după care țin whisky-ul încă cel puțin 3 ani până la îmbuteliere. Trebuie să stea minim 3 ani pentru a putea fi considerat produs scoțian, conform legii scoțiene.
De asemenea, sunt foarte multe sticle de Glenfiddich care sunt single cask. Adică s-au îmbuteliat sticlele dintr-un singur butoi fără a fi amestecat sau aromat cu altceva, la gustul, aroma și tăria originale din butoiul de stejar”, mai spune colecționarul de whisky.
Acesta adaugă faptul că nu s-a gândit să vândă colecția și, cel mai probabil, această „investiție” o vor folosi copiii săi.
„Poate ei o să o vândă. Eu, momentan, nu vreau să vând colecția. Știți care este diferența între un colecționar de tablouri și unul de whisky? Tablourile nu le poți bea (n.r. – râde)”, mai spune colecționarul de whisky. Astfel, este printre puținii români care au o astfel de colecție.
