Recent dispărutul redactor șef al revistei, scriitorul, criticul și istoricul Alex ȘTEFĂNESCU, având origini sucevene ca și autoarea paginii de poezie (el fiind absolvent al Liceului „Petru Rareș”, în timp ce poeta a absolvit ca șefă de promoție și olimpică la Liceul „Ștefan cel Mare”), considera că „Angela Furtună, remarcabilă descoperire făcută în 1997 de revista România literară, confirmă prin volumele sale un traseu constant înalt al libertății, inovației și gândirii poetice. Îmi place Angela Furtună mai mult decât aș vrea să recunosc. Dar recunosc în ea o rară Poetă de forță!”.
Angela FURTUNĂ - Poeme
apărând minunea din noi
*
nu te speria, în fiecare regresie există
un mâncător de oameni,
geniul e singura violență ce anunță armonia
nivelului următor,
acolo unde morții fac mare tărăboi
muzica de abur se ridică deasupra orașelor
pădurile cresc cu frunzișul în jos
atingând cu geana creștetul prizonierilor
prin cuvinte să faci să înflorească în univers
toți mugurii din grădinile legendelor lumii
trăind la fel ca stelele, numai prin tine însăți
până ce gongul se stinge
laolaltă cu uleiul pâinea vinul
*
pentru Rabindranath Tagore
măiastra mea, rugăciunea mea de seară
face ocolul pământului
și se întoarce la mine în zori:
întrebarea hazard
gustul fiecărei zile - orbul
acum, adică veșnic
un om vrea să ridice o casă în poiană
de câte cuie are nevoie
de câte clipe
de câte luminișuri
un om vrea să scrie o carte despre casa lui
de câte cuvinte are nevoie
de câte secole
un om vrea să-și facă un continent pentru urmași
de câți copii are nevoie
de câte generații
un om vrea să aducă pacea în dar iubitei
de câte gloanțe are nevoie
de câți zei
tot ce se întâmplă vine din datoriile vechi
să măsor pașii
să țes un fir infinit
să deschid ochii -
am ajuns cu Tagore la piramida templului Borobudur
am îmbiat râul de cerneală să scalde Zidul Plângerii din Ierusalim
am mânat bivolii femeii de la Mânăstirea Sucevița
mi-am umplut inima cu tăcerea întrebărilor
stoluri de condori:
această greutate sau iubirea pe care trebuia să o aflu
acasă în grădină
când gândurile se întorceau
din rătăcirile lor
la carnavalul din candelă
chipuri îngenuncheate la rugăciune
în singurătatea fericită
a recunoștinței
în cele din urmă
cerul se deschide în firul de nisip
aruncat pe țărm de spicele marine –
nu cred că am ajuns acasă, dar voi călători mereu
înspre ofranda luminii
*
artistul minte foarte mult
e un frate neștiut ce nu poate să viseze
și atunci inventează jocuri mortale
sub steag fals
fericirea este o ancoră
uneori ea nu se agață de stânci
stai la fereastră - un erou agorafobic
răspândind parfum de iasomie
peste țărmul plin de bărci pescărești
și de viețile lor premature
năvodul se zvârcolește printre valuri - un război
al mâinilor ce aleargă pe tastatură și pe șevalet
nu poți atinge liniștea
ești fericit căci scrisul și desenele
îți acoperă viața ca un manifest,
în legendele Cherokee trăiesc oameni
cu ochi-lună:
iluminarea perlei
pentru martiri și sinucigași
copilul ce nu a visat niciodată
revine acasă pe targă:
lângă simezele de la galerie
un poet recită o capodoperă
corăbiile navighează pe nisipul selenar
condeiul e mai puternic ca sabia, șoptește Pavel
dacă a fost un război invizibil
sau dacă ființa este o stare de pace absurdă
vom afla în curând
de la acest bastard
*
nu am crezut niciodată că viitorul
este al oamenilor care nu vor mai citi
ci doar vor da like lui Oedip pentru audiență
după sute de ani de austeritate
nu am crezut niciodată că generația
foarte educată
va fi luată
cu asalt de turbații fără școală
și totuși lucrurile se întâmplă
această realitate a produs conflagrații semantice
relieful e minat de copiii ce se zbat
în cămașa de forță a nihilismului
mitraliere ciuruind placa de bronz a pianului meu
*
sunt o bufniță veche cumpărată de la un buchinist
de pe cheiul Senei
încremenesc în biblioteca mea
ca într-o colivie ce mă ține în viață
aud toate cântecele pământului –
alți bătrâni stau închiși doar în sine și rumegă,
rozându-și singuri cablurile genetice de date,
sau tremură de frică
în calendarele bătăliilor de altădată
vin hoții de istorie,
vin civilizațiile asasine,
vine un îngheț al minților
și un dezgheț canibal
malițioasă eu stau închisă în frumoasa limbă
a oamenilor educați, scris perfect - citit perfect
gândit perfect – discernământ perfect –
scriu despre mințile nobile ale lumii
și despre eșecul lor
prin abandonarea idealurilor
nimeni nu mai citește azi prostiile astea -
dar cu toții bombănim: singurătatea
în animalul digital
este mai rea decât mințile goale
ale circarilor din Războiul Rece –
ca să fii fericit în muzeu trebuie să fii
desangvinat și decerebrat
am spionat câteva militante pentru drepturile omului
ele cred că bătrânii vor începe
să fure cărți și conserve de la mall
sperând apoi că va veni poliția
îi va înghesui pe toți în dubă
îi va aresta împreună, pentru a deveni colegi
de celulă și a nu mai simți
specia ca pe un lagăr de concentrare
unde cei mai buni povestitori sunt eutanasiați
am învățat să aștept:
în primul rând, eu nu îmbătrânesc niciodată dimineața,
în al doilea rând, aștept să se întoarcă
grecul evreu armean
de la care mama mi-a cumpărat la Fălticeni pianul berlinez Lubitz
în urmă cu 65 de ani,
nu în ultimul rând, mă pasionează linia orizontului
toate sunt tulburi
numai eu sunt limpede
înaintea înserării
*
pentru Irina Petraș
- ce ai văzut dincolo?
- nimicuri, ca și pe la noi;
câmpuri de gălbenele
dealuri cu două cocoașe aurii
soarele și un tăiș pe retină -
oamenii adevărați creșteau din cuvinte
pe drumul de la Udja la Taza, în Marocul de dincolo,
respirând aburi de polen tocmai din Ceuta și Tetuan -
ah, eu rămâneam mereu în urma convoiului,
la fel ca aici,
numărând sacii cu semințe -
din când în când, tăcere umbră
furișare precum nisipul din clepsidră
crepusculul
cu buze reci mă apuca de ceafă,
din colosul regat deșertul se revărsa
direct în visul meu despre
siluetele împădurite și trunchiurile tăiate
- deși nu am văzut prea multe
pentru că eram deja bătrână
am înțeles de ce eu rămăsesem singurul copac
care nu se plânge niciodată
nici de lumină
nici de întuneric
nici de sete
nici de graba lucrurilor însuflețite
*
m-am resemnat, am adoptat copacul,
o pisică și mulți porumbei,
am fugit bucuroasă către pădure
e plină lumea literară de ciocli:
dacă nu poți fi simbolul unei generații
măcar să fii groparul ei, își spun ilustrele lor
măști
întruchipări ale sinelui
a distruge o lume în loc de a crea una nouă
rugați-vă să nu devin cenușa voastră!
 |
| Alex și Domnița Ștefănescu |
 |
| Angela Furtună |
